Mariana povestește despre viața ei cu diagnosticul de poliomielită la vârsta de nici 3 ani, despre recuperare, despre familia care a învățat-o că nimic nu e imposibil, despre incluziune, depresie, acceptare, moartea și reînvierea exact de ziua ei.

,,Eram copil în scaun rulant și plângeam la geam că voiam și eu afară ca alți copii, să alerg, să mă joc. O pasăre care zbura de colo-colo m-a dus cu gândul că până și ea e liberă, mai liberă ca mine și face ce vrea. Atunci tata a venit să mă întrebe de ce sunt supărată. Țin minte că i-am zis: «Tata, pasărea aia poate să zboare, să se ducă oriunde. Eu de ce nu pot?». Atunci tata m-a luat în brațe si a alergat cu mine afară. M-a purtat pe brațe, în aer. El mi-a demonstrat mereu că pot orice și că acest «nu pot» nu există. Pot altfel, pot cu mai mult exercițiu, dar POT! Eu am putut să zbor ajutată de tata.”

Pentru Mariana, un copil de 2 ani și 8 luni, diagnosticul de poliomielită avea să planteze adânc traume din spital, de la recuperări, din mediul neprietenos al mediului sanitar, de la segregare pe bază de dizabilitate.

Acum 43 de ani nu se vorbea despre incluziunea socială și respectul pentru diversitate în societate ori despre egalitate de șanse. Cum nu se vorbea nici despre durere, traume, copii care au nevoie de empatie și de un sistem care nu îi ține pe loc, indiferent de starea de sănătate.

Acum 45 de ani, pe 27 noiembrie, o zi care îi va marca și nașterea, dar, mai târziu – și trecerea de dincolo și reînvierea – Mariana Feraru se năștea în Brașov, un județ pe care familia l-a lăsat în urmă, odată ce diagnosticul de poliomielită a fost dat. Au vândut tot și s-au mutat într-o comunitate din județul Buzău pentru a își permite costurile de spitalizare, de tratamente, de recuperare.

,,Am amintire de la 3 ani de când mi-au luat lichid din coloană, pe viu. M-au pus pe genunchi, vedeam doar ușa care se rabata încontinuu, mă țineau ca să nu mă mișc și țipam atât de tare că va merge cu mine mereu amintirea asta. Acum, când sunt nevoită să merg la spital, simt mirosul de acolo și fac febra și încep să tremur. Nu, nu a fost ușor și nu e ușor să înveți să trăiești cu așa ceva.”

Uneori, o voce catre tremură are nevoie de un moment de liniște. Și de reașezare. Apoi, Mariana continuă să povestească despre cum a reușit să termine clasele primare, însă a fost nevoită, din cauza recuperărilor, să abandoneze.

La vârsta de 23 de ani s-a înscris ca să termine și generala și să meargă la liceu.  Aici a avut ocazia să vorbească elevilor despre puterea lui ,,pot și eu”, despre vulnerabilitate și asumare, despre ambiție. Iar Mariana este cel mai potrivit exemplu.

,,Eu știu că am fost cel mai mare necaz al lor, dar și cea mai mare bucurie”

Nu provine dintr-o familie avută, ci una modestă, cu o mamă puternică și ambițioasă de etnie romă care avea 4 clase, tatăl muzicant la nunți și muncitor la uzina de butelii.

,,E foarte greu să fii copil cu probleme. Totuși, problema mea a unit familia. Mama cu tata s-au iubit enorm. Tata îmi zicea că sunt soarele lui și o susținea pe mama cum putea. Au fost niște părinți buni, care m-au împins de la spate și m-au pregătit pentru viață. Eu știu că am fost cel mai mare necaz al lor, dar și cea mai mare bucurie”, spune Mariana.

,,Comunitatea din Buzău mi-a arătat prima pentru prima oară ce înseamnă prietenia”

Experiențele pe care adolescenții doresc să le trăiască sunt cam toate la fel. În scenariul în care adolescentul e în scaun rulant, povestea se poate schimba. Însă Mariana povestește că a avut parte de oameni buni, de o comunitate care a ajutat-o și care a inclus-o în toate activitățile. ,,Mă chemau afară și uneori mergeau în fața mea, credeam că au ceva de povestit; dar ei mergeau în față ca să le spună trecătorilor să nu ma mai privească cu milă că sufăr mai tare; oamenii treceau pe lângă mine și ziceau «Doamne ferește!» când mă vedeau.” Într-o seară m-au păcălit că mergem afară și m-au luat pe sus și m-au dus în discotecă. Cu ei am cele mai frumoase amintiri din adolescență.”

,,Dacă vor să îmi ofere ceva, să îmi ofere pe merit, nu pe milă!”

Și-a dorit mereu să fie independentă, așa că începuse să meargă singură la piață, să facă cumpărături sau să se plimbe. Însă privirile celor din jur o deranjau din ce în ce mai tare și, cu toată determinarea de a-și demonstra că orice e posibil, orice manifestare repetitivă sau privire a oamenilor din societate, o deranjau foarte tare. Se întorcea acasă plângând și spunând cât de tare urăște când lumea: ,,Dacă vor să îmi ofere ceva, să îmi ofere pe merit, nu pe milă!”

Corespondența cu Adriana de la Cluj

După vârsta de 19 ani, Mariana a început să corespondeze prin scrisori cu tineri din alte județe ale țării, prin intermediul unei reviste de la acea vreme. Așa a ajuns să o cunoască pe Adriana din Cluj-Napoca, care se afla într-un stagiu la o Fundația Motivation din București. Și astfel avea să urmeze o perioadă în care va învăța despre viața independentă pe care și-o dorea.

,,M-au sunat cei de la Fundație și m-au întrebat dacă vreau să accept un stagiu la ei în București, de 1 lună jumătate. Mama nu prea era de acord, dar tata m-a susținut.”

Și-a făcut bagajele, dar era tare supărată că tocmai tatăl ei avea atunci treabă și nu o va putea conduce la tren.

A fost condusă de prieteni la gară. Văzându-se în tren, a început să plângă de frică. Era prima ei plecare singură, de acasă, într-un mediu necunoscut, departe de cei dragi. Și Chiar se gândea că tocmai în acest moment, tatăl ei a abandonat-o.

Cei de la Fundație au așteptat-o în gara din București. Ce avea ea să afle imediat era că pe toată perioada aceasta, tatăl ei se afla în acelați tren, dar în alt compartiment, asigurându-se că fata ei se va descurca singură. Și așa a fost. Văzând-o alături de oamenii Fundației, tatăl ei s-a întors în aceeași zi în Buzău.

,,La Fundația Motivation am învățat cum să manevrez scaunul rulant ca să nu mai am nevoie de ajutor, cum să practic diverse sporturi. Cea mai mare satisfacție a fost că eram mereu pe primele 3 locuri. Simțeam victoria altfel. POT SĂ FAC. TREBUIE SĂ MĂ îNVING PE MINE, îmi spuneam.

,,Eu mă hrănesc cu binele pe care îl fac”

Experiența de la Fundație mi-a plăcut tare mult și m-a format ca femeie puternică. Am lucrat voluntar și cu copii cu dizabilități. Îmi place foarte mult să ofer din bucuria mea de viață fiindcă știu cum e să fii copil cu probleme și să vezi respingere din partea unora. Eu mă hrănesc cu binele pe care îl fac. Știu că Dumnezeu mi-a fost întotdeauna alături.”

,,Am fost acceptată, dar am avut și momente în care am fost respinsă de către societate”

Mariana povestește că a lucrat pentru diverse funcții, însă la un moment dat s-a îmbolnăvit foarte tare, a ajuns la spital și a fost nevoită să renunțe o perioadă. De cele mai multe ori însă, nu s-a simțit că aparține unui mediu incluziv. Angajatorii îi spuneau că o vor suna, dar asta nu se mai întâmpla ,,deja știam că nu mă vor mai suna după interviu”, declară femeia.

,,Pe 27 noiembrie, de ziua mea, am murit și înviat de 3 ori”

În același an, tatăl murise, mama ei făcuse un AVC. Era o perioadă de depresie pentru Mariana. De parcă nimic nu se mai putea întâmpla, pe 24 noiembrie a urmat un accident de mașină care i-a rupt femurul și i-a fisurat coloana. Ea nu era la volan.

Ajunsă la spital într-o situație deloc îmbucurătoare, Mariana declară că era dependentă de mama ei și de ajutorul tuturor și spune ,,atunci am simțit ce înseamnă să fii handicapat”.

Pe 27 noiembrie, pe patul de spital, de ziua ei, Marianei i s-a oprit inima, dar a fost readusă la viață de 3 ori de medici: ,,Nu mi-ai stat cuminte deloc! De 3 ori ai plecat, de 3 ori te-am adus la viață, copil bun ce ești!”, spunea unul dintre medici.

La 1 an distanță de la accident, tot pe 24 noiembrie, Mariana obținea permisul de conducere.

Mariana Feraru, actriță în lung metrajul ,,Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii” în regia lui Radu Jude

Ceea ce nu toată lumea știe este că Mariana a avut un rol în lung metrajul regizat de Radu Jude, ,,Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii”.

A fost recomandată de o persoană apropiată ei, a dat casting, l-a luat, iar până la filmare, repetițiile s-au derulat 3 luni pe platforma Zoom. ,,Radu Jude mi-a zis «fii tu așa cum ești! Fii naturală!». Am luat castingul pentru naturalețe. Așa mi s-a spus. De mică îmi doream să joc în film. A fost o experiență plăcută pe care aș repeta-o.”

Competiția de Biliard în Scaun Rulant

E greu să nu o observi pe Mariana, fiindcă zâmbește mereu. A aflat din presă despre Competiția de Biliard în Scaun Rulant. S-a înscris, a învățat să joace billiard și de atunci participă la fiecare ediție.

Din păcate, în județul Buzău nu există o sală de biliard care să faciliteze accesul persoanelor în scaun rulant, motiv pentru care Mariana nu se poate antrena așa cum și-ar dori pentru Competiție. Dar nimic nu îi stă în cale să facă ceea ce își propune! Așa a fost educată de familia ei, poate cea mai frumoasă familie despre care ne-a fost dat să ascultăm. A fost mereu așa? Nu, dar Mariana a știut că ea este veriga care unește mai mult familia. Și așa a fost.

Mariana Feraru a învățat să retrăiască. De multe ori. De fiecare dată, cu mai multă ambiție, bunătate, inteligență emoțională și chef de viață.

,,Frumosul și binele vin din interiorul omului, din suflet și se vede la exterior. Oamenii sunt frumoși pentru că dau din iubire pentru alții care au nevoie”

Mariana, ești un om inspirație! Mulțumim că ești în viața noastră!